Am aflat de pe: drezina.wordpress.com

“Dacă prin postmodenism înţelegem punerea sub semnul întrebării a întregii istorii, a tradiţiei şi a valorilor absolute, atunci da. Semantica spirituală a Paştelui e lovită, cred, în caracterul ei personal. Asemenea Paştelui iudaic, Paştele creştin are o dimensiune personală majoră. Tot ce s-a întâmplat cu Hristos pe cruce, în mormânt şi în Înviere are de-a face cu noi. Totul a fost pentru noi, pentru oamenii însetaţi de neprihănire. Dar, în vreme ce postmodernismul ne învaţă că totul este relativ şi mitologic, sensul acesta direct şi personal se pulverizează. Nu e singurul caz, iar creştinismul este lovit sistematic.”

www.mediacbee.com

ClujulEvanghelic.ro

Cînd a fost zidit Templul mîntuirii noastre în Domnul Isus Cristos, nu s-a auzit Mielul care a fost dus la tăiere pentru noi şi pentru a noastră mîntuire. Mielul a tăcut.”

MariusCruceru.ro

Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi,
nici cu un aluat de răutate şi viclenie,
ci cu azimele curăţiei şi adevărului.

Hristos – Mielul junghiat, Paştele jertfit – ocupă locul central într-un context nou de resemnificare a simbolurilor ebraice. Semnificaţia Paştelui se distinge dintr-un complex de aspecte care au de a face cu centralitatea divinităţii în sărbătoarea terestră. Instaurarea sărbătorii evreieşti (Exod 12-13) a avut loc în mijlocul morţii. Întîii-născuţi, veriga vieţii, au fost cruţaţi numai dacă erau sub protecţia sîngelui mielului jertfit, sînge care făcea judecată şi dădea răscumpărare. Acest miel trebuia mîncat în grabă, căci era Paştele Domnului.

Masa era întinsă de Dumnezeu în perimetrul morţii, de unde evreul trebuia să iasă cît mai repede. Un sentiment al fugii din calea mirosului mortăciunii şi al evadării spre viaţă şi vitalitate trebuia să însoţească această cină ciudată, servită cu toiagul în mînă şi încălţăminte în picioare. Trebuia păstrat şi gustul amar al sclaviei şi al tanatofobiei – teama morbidă de moarte, sugerat gastronomic de verdeţurile amare ce însoţeau meniul fripturii. Şi toate aceste elemente trebuiau explicate, în cadrul unui ritual al cărei semnificaţie a fost păstrată pînă la Hristos. Pentru evrei a devenit lege veşnică dar şi obicei sfînt.

Sărbătoarea Paştelui poate fi întinată însă de răutate şi viclenie, de renunţarea la integritatea adevărului şi coerenţa morală. Paştele Domnului se transformă astfel în “Sărbătorile de Paşti” ale oamenilor, prilej de “dospire” festivistă, uitîndu-se că Dumnezeu este Cel care întinde masa în ograda morţii şi face invitaţia la viaţă. De la Adam încoace reflexul uman este camuflarea, disimularea, deghizarea. De atunci Creatorul îşi întreabă mereu creatura: “Unde eşti?” În zilele sărbătorii mulţi se refugiază în sărbătoare, dar fără a dori să-şi recunoască sentimentul amar al prezenţei mortăciunii şi fără toiagul în mîini pentru a-şi relua călătoria ca turişti în Ţara Morţii, în graniţele căreia Domnul cheamă la viaţă prin Paştele jertfit.

Învierea duce mai departe resemnificarea Paştelui în coordonate creştine, proiectînd escatologic invitaţia la viaţă. Cu moartea pe moarte călcînd, Paştele jertfit a început pregătirile pentru nunta Mielului. “Nimic întinat nu va intra în noul Ierusalim, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea Mielului.” (Apocalipsa 21:27) Şi acolo se va relua Cina cea de taină.

NOTĂ: Articolul a apărut în revista electronică confesional@ 3/2004.

Paştele este un astfel de moment care acumulează istorie, experienţe comunitare, exegeză şi resimbolizare şi, nu în ultimul rînd, desacralizare, aspect evidenţiat, mai mult sau mai puţin subtil, într-un registru de ironie postmodernă, de Lucian Mândruţă (în Dilema, nr. 477), care deconstruieşte fericirea românului drept credincios. Într-un minibasm moralist de tip Shrek, masa festivă (“a cărei baroc sfidează, peste veacuri, dieta simplă a primilor creştini”) devine căpcăunul care înghite sentimentul pios al sărbătorii, televiziunea e măgăruşul însoţitor, pedagog, obraznic, dar binevoitor, iar românilor nu le revine decît rolul oamenilor dezorientaţi într-o lume în care personajele din poveşti au, fiecare, locul lui.

Sînt de acord cu verdictul dat: creştinism de consum. Dar nu pot să nu mă întreb: ce ar mai şti despre Paşte românii care vin de dinainte de ’89, fără astfel de ritualuri laicizate, sau, mai bine zis, receptate într-un spirit laic, imberb, hedonist? Shrek nu e basmul autentic, ci doar o “masă festivă” întinsă pentru comesenii postmoderni. Personajele adevărate sînt în poveştile autentice. Şi cu un picior rupt, personajul de turtă dulce tot turtă dulce rămîne.

Paştele a fost instituit la plecarea, precipitată, a evreilor din robia egipteană (Exodul, cap. 12 şi 13). Semnificaţia lui complexă, dar pe înţelesul tuturor celor care trecuseră prin acea experienţă, era transmisă din an în an. La masa festivă (dacă erau prea puţini în familie, luau parte şi vecinii, pentru ca mielul să fie consumat în totalitate – trimitere spre jertfa deplină a Mielului Isus), fiul întreba ce înseamnă, iar tatăl explica ritualul. Însemna eliberare din robie, răscumpărarea întîiului născut, sărbătoare sfîntă, invitaţie la părtăşie pentru orice străin care accepta credinţa într-un singur Dumnezeu.

Importanţa mesei festive de Paşte reiese şi din atenţia acordată de Isus şi ucenicii Săi pregătirii acestei întîlniri intime, cu semnificaţie deosebită (Luca 22, Marcu 14). “Cina cea de taină”, de Leonardo Da Vinci, rămîne probabil cel mai cunoscut tablou cu tematică creştină. În acest context se iniţiază resimbolizarea pascală şi se proiectează în escatologic masa festivă (Matei 26:29)

Euharistia este proiecţia eclesiologică a Paştelui: “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul… cu azimele [pîine nedospită] curăţiei şi adevărului ” [1 Corinteni 5:7,8] Acelaşi apostol Pavel este dezamăgit de creştinii din biserica din Corint care nu mai păstrau dimensiunea comunitară a ritualului: “Atunci cînd staţi la masă [să mîncaţi cina Domnului], fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia.” (1 Corinteni 11:21)

Iată, deci, că întotdeauna a existat “creştinism de consum”, cu amplitudini diferite. De-a lungul secolelor semnificaţia ritualului pascal a fost îngropată sub stratul gros de tradiţii şi gesturi inadecvate profunzimii ritualice. Ipocrizia are mai multe nuanţe, se aşează pe mai multe niveluri, pătrunde mai întîi prin neatenţie şi bună intenţie de a nu jigni sentimentele religioase ale celor de lîngă noi. Iar drama ignoranţei adolescenţilor începe cu inabilitatea părinţilor sau altor tutori de a le transmite valorile ritualice: “de ce trebuie luat gîtul mielului”?, “de ce a păţit-o Mesia?”, de ce “discursul oficial e cel al Luminii”? “Incidentul nefericit de pe Golgota” nu a fost nicidecum un incident. Deşi plin de tragism, nu a fost o tragedie (precum Căderea), ci punctul focal al istoriei cosmice, lupa hermeneutică sub care existenţa umană şi non-umană dobîndeşte sens.

E regretabilă vînzoleala mercantilă şi “industria culturală” din preajma sărbătorilor creştine. Problema esenţială nu ţine de “dieta simplă a primilor creştini”, ci de discursul participativ la sărbătoare, asumarea unui rol comunitar, rezultat dintr-o individuală libertate spirituală. Ritualul mesei festive nu trebuie declarat neavenit, ci trebuie recuperată semnificaţia lui şi practicat în spiritul ei.

În acest sens, ar trebui specificat faptul că masa de Paşte, cu carne de miel, ar trebui luată în Vinerea Mare, în Duminica Învierii fiind vorba de o altă sărbătoare. O altă masă festivă, cu un alt ritual, cu o altă semnificaţie, ar putea exprima concret credinţa în puterea divină asupra morţii. E masa părtăşiei cu Cel Înviat a celor doi de pe drumul Emausului, care, odată ce l-au recunoscut, s-au întors la Ierusalim să confirme Învierea (Luca 24). De remarcat faptul că ambele mese apar la sfîrşitul timpului activităţii zilnice (mai degrabă kairos decît cronos), ambele sînt luate cu o conştienţă a efemerului, ambele atrag după sine plecarea în grabă, ambele sînt iniţiatice.

Participarea noastră la masa festivă poate fi o astfel de întîlnire cu istoria cosmică, sau putem doar să înfulecăm materie gastronomică cu gust delicios. Ne putem alinia “disciplinat în curtea bisericii” sau putem intra în şirul martorilor care confirmă Învierea. Nu vorbele sînt mari sau mici, ci oamenii care le rostesc.

NOTĂ: Articolul a apărut în The Salt Street Journal, Nr. 133, 13 mai 2002.

Paştele evreiesc: Exodul 12-13

Ar fi de preferat denumirea la singular, avînd în vedere afirmaţia lui Pavel din 1 Corinteni 5:7 (şi contextul respectiv, 5:6-8):

“Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.”

Paştele are de a face cu ideea de Miel (jertfit).

Ioan Botezătorul, cînd l-a văzut pe Isus, a spus:

“Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29)

Origine

Cuvîntul Paşte provine din ebraicul pesah, care înseamnă “a trece peste”, evocînd momentul cînd Îngerul Morţii a trecut pe lîngă casele evreilor, sclavi în Egipt, care erau însemnate cu sînge de miel.

Paştele are de a face cu ideea de Întîiul născut (salvat).

Cînd Isus se afla cu cei 12 ucenici în Joia Mare la Cina cea de taină, ei sărbătoreau Paştele evreiesc – “ziua dintîi a praznicului Azimilor” (Matei 26:17; Luca 22:7).

Pentru evrei cea mai importantă sărbătoare este Ziua Ispăşirii (Ziua Iertării) – Iom Kipur.

Pentru creştini, cea mai importantă sărbătoare este Învierea.

Învierea este precedată de… Paşte (Mielul Jertfit). În mod popular şi inexact, Învierea este numită Paştele.

“A doua zi de Paşti” e o nefericită distorsionare a semnificaţiei Sărbătorilor pascale.

Context

Paştele nu este o sărbătoare separată, de o zi, nici pentru evrei, nici pentru creştini.

Pentru evrei Paştele se continuă cu Sărbătoarea azimilor (timp de 7 zile).

Pentru creştini Paştele (Vinerea Mare) este integrat în Săptămîna Mare, care începe cu Intrarea în Ierusalim (Floriile), Paştele fiind urmat duminică, prima zi a următoarei săptămîni, de Înviere.