DEX: Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea învierii lui Hristos, iar la evrei în amintirea ieșirii lor din robia egipteană, sub conducerea lui Moise.
Paștele este 1) o sărbătoare evreiască, 2) o sărbătoare creștină, dar și 3) o sărbătoare escatologică.
Interpretările populare ale Paștelui trebuie subminate în virtutea argumentului teologic (escatologic) al evenimentelor pascale.
Vezi: Ce este Paștele?
Cu mielu-n braţe bătrânul a plecat
Din sat în zori pe drumul spre cetate
Să-şi pună mâna toţi pe capul lui
Din cei robiţi de boli şi de păcate
Se spală astfel de multele greşeli
De-a fi rănit văzduhul cu strâmba lor făptură
Şi mielu-mpovărat cu neputinţa lor
E scos în nopţi la lupi pe arătură
Acum el tremură în ger pe drum
Abia zvântat din sânul maicii sale
Galbăn de alb cu nările subţiri
Ce freamătă fierbinte şi domoale
Pe frunte-i picurat un clipăt cenuşiu
L-a ars o stea când s-a lovit în noapte
Cu jarul ei încet de maica lui
Şi i-a deschis izvoarele cu lapte
Ochii sunt verzi şi limpezi încă neumbriţi
De nici un val de patime străine
Oameni tot vin şi-şi spală-n capul lui
Mâinile groase pline de rugine
Urechile-s din ce în ce mai lungi
Picioarele din traistă au ieşit ţurloaie
Şi mielul iată-l Ţap ispăşitor
Pe deal în staur răstignit în ploaie
„Iisus a fost crucificat de Paște, ziua în care era sacrificat în mod tradițional mielul pascal, de aici și referințele existente în mitologia creștină la „Mielul lui Dumnezeu”: Iisus a fost mielul sacrificat. Pilat a fost surprins când i s-a spus că Iisus murise după ce stătuse pe cruce numai câteva ore, dar a permis să fie coborât și îngropat.” (p. 84)
Evenimente care au schimbat lumea – Rodney Castleden, Meteor Press, București, 2012, 496 p.
Credeţi că postmodernismul influenţează adevăratul sens al Paştelui? În ce măsură credeţi că îl influenţează?
„Dacă prin postmodenism înţelegem punerea sub semnul întrebării a întregii istorii, a tradiţiei şi a valorilor absolute, atunci da. Semantica spirituală a Paştelui e lovită, cred, în caracterul ei personal. Asemenea Paştelui iudaic, Paştele creştin are o dimensiune personală majoră. Tot ce s-a întâmplat cu Hristos pe cruce, în mormânt şi în Înviere are de-a face cu noi. Totul a fost pentru noi, pentru oamenii însetaţi de neprihănire. Dar, în vreme ce postmodernismul ne învaţă că totul este relativ şi mitologic, sensul acesta direct şi personal se pulverizează. Nu e singurul caz, iar creştinismul este lovit sistematic.”
„Practic Isus a dat lumii un răgaz, o ultimă şansă pentru a se întoarce la Dumnezeu, dar şi această ultimă şansă se va termina o dată cu revenirea sa pe Pământ pe norii cerului. Semnificaţia morţii şi învierii lui Isus fac din Paşte prima şi cea mai importantă sărbătoare a anului, momentul împăcării omului cu Tatăl lui ceresc.”
„Cînd a fost zidit Templul lui Solomon a fost tăcere. Uneltele nu au fost auzite. Nici un fel de bătaie, plescăit, troznet de cioplire, fier pe fier, fier pe lemn, fier pe piatră, piatră de piatră. Templul pentru Dumnezeu a fost construit într-o tăcere din care s-a auzit mai apoi strigătul de laudă însoţit de jertfele mieilor şi mugetul boilor sacrificaţi la dedicare.
Cînd a fost zidit Templul mîntuirii noastre în Domnul Isus Cristos, nu s-a auzit Mielul care a fost dus la tăiere pentru noi şi pentru a noastră mîntuire. Mielul a tăcut.”
Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.
Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi,
nici cu un aluat de răutate şi viclenie,
ci cu azimele curăţiei şi adevărului.
Hristos – Mielul junghiat, Paştele jertfit – ocupă locul central într-un context nou de resemnificare a simbolurilor ebraice. Semnificaţia Paştelui se distinge dintr-un complex de aspecte care au de a face cu centralitatea divinităţii în sărbătoarea terestră. Instaurarea sărbătorii evreieşti (Exod 12-13) a avut loc în mijlocul morţii. Întîii-născuţi, veriga vieţii, au fost cruţaţi numai dacă erau sub protecţia sîngelui mielului jertfit, sînge care făcea judecată şi dădea răscumpărare. Acest miel trebuia mîncat în grabă, căci era Paştele Domnului.
Masa era întinsă de Dumnezeu în perimetrul morţii, de unde evreul trebuia să iasă cît mai repede. Un sentiment al fugii din calea mirosului mortăciunii şi al evadării spre viaţă şi vitalitate trebuia să însoţească această cină ciudată, servită cu toiagul în mînă şi încălţăminte în picioare. Trebuia păstrat şi gustul amar al sclaviei şi al tanatofobiei – teama morbidă de moarte, sugerat gastronomic de verdeţurile amare ce însoţeau meniul fripturii. Şi toate aceste elemente trebuiau explicate, în cadrul unui ritual al cărei semnificaţie a fost păstrată pînă la Hristos. Pentru evrei a devenit lege veşnică dar şi obicei sfînt.
Sărbătoarea Paştelui poate fi întinată însă de răutate şi viclenie, de renunţarea la integritatea adevărului şi coerenţa morală. Paştele Domnului se transformă astfel în “Sărbătorile de Paşti” ale oamenilor, prilej de “dospire” festivistă, uitîndu-se că Dumnezeu este Cel care întinde masa în ograda morţii şi face invitaţia la viaţă. De la Adam încoace reflexul uman este camuflarea, disimularea, deghizarea. De atunci Creatorul îşi întreabă mereu creatura: “Unde eşti?” În zilele sărbătorii mulţi se refugiază în sărbătoare, dar fără a dori să-şi recunoască sentimentul amar al prezenţei mortăciunii şi fără toiagul în mîini pentru a-şi relua călătoria ca turişti în Ţara Morţii, în graniţele căreia Domnul cheamă la viaţă prin Paştele jertfit.
Învierea duce mai departe resemnificarea Paştelui în coordonate creştine, proiectînd escatologic invitaţia la viaţă. Cu moartea pe moarte călcînd, Paştele jertfit a început pregătirile pentru nunta Mielului. “Nimic întinat nu va intra în noul Ierusalim, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea Mielului.” (Apocalipsa 21:27) Şi acolo se va relua Cina cea de taină.
NOTĂ: Articolul a apărut în revista electronică confesional@ 3/2004.
Pastele 